Despre puterea simbolurilor şi propaganda timpurilor moderne
Scandalul cu poneiul roz încins cu zvastica pe crupă şi expus la ICR (Institutul Cultural Român) New-York a adus faţă în faţă generaţia tânără şi “tăticii” scăp(ăt)aţi din comunism. În felul acesta, am putut observa obtuzitatea şi paranoia acelor oameni crescuţi sub căldura propagandei comuniste, apoi americane, condimentate cu bunul cojoc de mironosiţă pe care l-a îmbrăcat lupul politic versat. Totul a pornit de la păcătoasa de svastică, nu atât de bine ascunsă ochiului vigilent american, frate cu evreul aflat în număr mare la New York. Cum propaganda americană a avut grijă să înfiereze nazismul şi să-i pună în cârcă tot ce e mai rău pe lume, cu desăvârşita contribuţie a comunităţii evreieşti, care încă pozează în victimă supremă a umanităţii, lăsând în umbră milioanele de ruşi, chinezi, vietnmezi, japonezi, africani, arabi, balcanici etc. căzuţi “pentru democraţie şi libertate”. Răspunsul la extrema nazistă este nimic altceva decât extrema semitofilă. Şi vânătoarea de antisemiţi continuă. Cu zel. Ne aflăm însă într-o încurcătură: folosirea unui simbol e interzisă. Unde? Tocmai în ţara libertăţii de exprimare – SUA. De cât de paranoică e opinia publică americană ne putem da seama prin următoarea imagine mentală: care ar fi fost reacţia dacă s-ar fi expus într-o galerie o oaie verzuie behăind o semilună?
Ce m-a mai frapat pe mine zilele astea e incultura, atât printre americani (ce noutate!), cât şi în presa şi printre politicienii din România (legată şi de cazul “ţapului ispăţitor” în stil sovietic al victimei Cristian Neagoe). Incultura s-a manifestat la nivelul artei, prin faptul că nu a fost tratată ca atare şi nu i s-a respectat libertatea, iar în cazul presei române (mai exact domnul Gâdea, de la Antena 3; or mai fi şi alţii, dar pe el l-am auzit, probabil pentru ultima oară) incultura s-a manifestat prin deducţia conform căreia un text literar – ficţional, scris la persoana I, de la Camil Petrescu încoace – al unui autor constituie probă incriminatorie pentru respectivul autor. Cu alte cuvinte, domnul Neagoe cică şi-a băut propria urină şi s-a drogat pentru că asta făcea protagonistul din textul de proză scurtă scris de dumnealui. Asta au spus cei de la Antena 3. Na poftim, monşer, mostră de jurnalism românesc! Batalion al moralităţii, apostol al “aista nu se poate”! Prostia continuă: marii “cârmaci” (în frunte cu marele CIOMĂGAR Ion Iliescu) ai României se erijează în patrioţi: cum adică, România să se facă de ruşine din cauza unui coate-goale care se dă artist la New York? Inadmisibil! la fel ca ideea urmăririi penale a unor coate-goale bine ascunse-ntre bancnote.
Am învăţat că atunci când ieşi în spaţiul public (fie el şi virtual), te expui riscurilor. Riscul să fii arătat cu degetul e iminent. Prea puţini stau să asculte şi să înţeleagă. Majoritatea se îmbrâncesc hrăpăreţi să-ţi lipească eticheta pe frunte. Ei se aşteaptă să sărim ca arşi la un semn geometric când ei încă gândesc în stil “anti-chiaburesc”.
“Ţară de tâmpiţi şi hoţi”.
Sa stii ca mi-a placut ce ai scris dar am o observatie. Lasand la o parte exagerarea voita si patriotismul aruncat cu stangacie in fata ICR-ului, cred ca problema ar trebui pusa si din alt punct de vedere. Pana unde putem largi definitia artei? Eu nu vorbesc de libertate, atat de prost inteleasa. Vorbesc de arta asa zisa contemporana. Nu am o problema cu grotescul expozitiei de la New York (e cuvantul meu, si opinia mea), cu nuditatea sau cu un calut de plastic cu capul sucit si un creion in cur, sau mai stiu eu pe unde. Dar am o problema cu faptul ca expozitia este sub egida ICRului, si am o problema cu faptul ca domnul Patapievici este un snob si un ipocrit. Din nou, cuvintele mele. E dreptul oricui sa arunce cu noroi in cultura romana, in romani in general (asa cum o face domnia sa), nu-mi pasa. Dar imi pasa cand persoana care o face ma reprezinta si pe mine, si e platit de statul roman ca sa tranteasca un schelet cu peruca intr-o vitrina la NY, si sa ne spuna apoi ca suntem noi tampiti, E ARTA. Sincera sa fiu m-am cam saturat de scuza asta.
Din punctul meu de vedere, arta e raiul exprimării libere. Discuţia se mută însă, la ce poate şi ce nu poate să arate ICR. Cu naivitatea presupunerii că street-arta e receptată pozitiv de mainstream, ICR a demonstrat contrariul, plătind însă îndrăzneala. Unde se opreşte arta “oficială”, cea expusă, nu cea adâncită în underground? ICR reprezintă România, corect. Prezintă ce e românesc. A prezentat artă românească nouă. Şocul pe care l-au trăit românii a fost cel al schimbării. Nu e ceva nou. “Vulgaritatea” a fost atribuită până şi impresioniştilor. ICR are competenţa de a promova cultura românească, dar în toate aspectele ei. Cine e îndreptăţit să spună ce e cultură şi ce nu e greu de precizat, dar în niciun caz presa de senzaţional şi opinia publică. Din punctul meu de vedere, street-arta românească e cultură, e o provocare vizuală şi chiar de reflecţie. Şi ea de-abia şi-a găsit o nişă prin care să iasă în faţa publicului, stând alături de “cultura de patrimoniu”, care e constant şi masiv promovată de ICR. Să dai şansa celor tineri să se afirme, deschiderea, ar trebui să fie o valoare a culturii. Li s-a dat şansa aceasta, dar feedbackul a fost negativ din partea majorităţii, o dată cu încercarea ICR de a se detaşa de conservatorismul ce caracterizează instituţiile statului. În continuare, părerile sunt împărţite.
Eu sunt perfect de acord, dar poti pune “=” intre cultura si arta? Cultura, subcultura, undergroundul romanesc, oricum i-ai spune, este vie in unele puncte si putrezita in altele. Cu toate ca nu-mi merge la inima asa numitul street-art, ii recunosc valoarea. Am vazut graffiti-uri exceptionale. Dar ICRul nu a luat asta. Din punctul meu de vedere au luat o mazgalitura nefericita dintr-o toaleta si mai nefericita si au pus-o pe un perete. Stiu, arta este diferita pentru fiecare. Cred ca la fel de mult conteaza si cum, si ce promovezi. Si Toulouse-Lautrec are subiecte “vulgare”. Dar vezi acolo un efort, un zbucium, vezi ceva din cel care a asudat deasupra panzei. Intr-adevar, cred ca sunt din categoria celor conservatori. Si un amestec de marmelada cu maioneza este un act al exprimarii libere, pentru ca eu sunt libera sa-mi placa. “Yeah, but is it art?” :)
Stii de fapt ce-mi place? Ca e practic imposibil sa ajungem la o concluzie.
By the way, in caz ca nu ti-am mai zis-o pana acum, imi place cum argumentezi, chiar daca nu sunt de aceeasi parere. :)
Nemulţumirea faţă de uzatele “produse” culturale româneşti promovate într-o manieră de a le transforma în clişee m-a adus să pun radicalul semn egal între cultură şi artă în cazul acestei expoziţii. Cum ai spus, cultura e următorul nivel pe care îl poate atinge arta, dacă e valoroasă şi “culturală”. Reprezentările de la New York au valoare în momentul acesta, pentru că reprezintă un protest faţă de realităţile din România (şi de ce nu, din lume). Bineînţeles, acum eu pot scoate o interpretare culturală din ceea ce prezintă riscul de a fi doar o măzgălire teribilistă şi refulată. Lipsesc prea mulţi parametri pentru a ajunge la o concluzie, ai dreptate. De aceea arta e frumoasă, pentru că interpretările ei sunt nelimitate.
Legat de argumentare, deşi nu îmi reuşeşte întotdeauna, încerc să urmez rigoarea pe care am văzut-o la Patapievici (şi mă refer doar la cărţile sale). Ce ironie! :))